“Tot ce era de zis s-a zis de mult. Dar pentru că nimeni nu ascultă cu adevărat, trebuie zis iar și iar.”
(Andre Gide)
Asta facem aici, spunem iar și iar - lucruri care s-au spus de mult - până când cuvintele vor ajunge acolo unde e nevoie ca să fie înțelese. Fisurând pereții construcțiilor mentale de tip buncăr, pe care le-am ridicat cu mânuțele noastre, dar care nu ne protejează, însă, de nimic - doar de noi înșine, eventual. “There is a crack in everything, that’s how the light gets in" - zice un cântec de-al lui Leonard Cohen… Asta vrem, să vă fisurăm convingerile - marea majoritate inoculate de mult și a căror valoare e, uneori, mai mult decât discutabilă. Și să vă reamintim că nimic nu e static - “totul curge”, cum au observat, de mult, filosofii elini.
Unul dintre motivele pentru care nu reușim să ascultăm este frica. Teama că ceea ce auzim ar putea să ne răstoarne convingerile, că nu e în acord cu ceea ce credem, că e “altfel” decât ceea ce ne dă - doar nouă - siguranță. Oare cum ar fi să ne ascultăm, pur și simplu, unii pe ceilalți, fără a ne gândi din start la replică, încercând să comparăm, cu calm, ceea ce “știm” deja, cu informația care vine de la celălalt? Să absorbim, în loc să reflectăm… Fără a da un răspuns imediat, fără a “sări” cu “soluția”, fără a judeca, reacționa intempestiv, interveni.
Hai să vă zic și de unde vine frica… celor care vor să facă un efort mental ca să înțeleagă. Mie îmi folosește să știu - vizualizând procesele fiziologice din corp, am impresia că le pot controla.
Cercetări recente au permis identificarea unei rețele neuronale - necunoscute până acum - cu rol fundamental în declanșarea reacției de frică viscerală - esențială pentru supraviețuire. Descoperirea vine în sprijinul a ceea ce se știa deja despre conexiunea dintre cortexul prefrontal și amigdala cerebrală, conexiune esențială atât pentru reglarea emoțiilor, cât și pentru deciziile pe care le luăm în timpul situațiilor stresante. Dereglarea funcționării acestei rețele neuronale poate duce la tulburări mentale precum PTSD și anxietate.
La mamifere, zona cerebrală numită amigdala este responsabilă de generarea răspunsului comportamental care ar trebui să asigure supraviețuirea - răspuns care poate varia, ca intensitate, de la “încremenire” la “fugă” și / sau “luptă”. Atunci când aceste răspunsuri sunt dereglate, la oameni se instalează stresul post-traumatic sau tulburările de tip anxietate și panică. Până acum, circuitul neuronal responsabil de aceste răspunsuri era puțin înțeles.
Studiile menționate au folosit diverse tehnici - imagistica fluxului de calciu in-vivo, manipulare chemogenetică și optogenetică pe șoareci de laborator. Practic, cercetătorii au folosit aceste tehnici pentru a manipula calea neuronală proaspăt identificată - și care implică eliberarea de neurotransmițători de la nivelul neuronilor excitatori din regiunea pedunculară dorsală a cortexului prefrontal (o regiune cerebrală puțin studiată) la cel al neuronilor amgdalieni. Neuronii din regiunea corticală menționată ajung direct în amigdală și măsoară nivelul fricii pe care o simte animalul. Caracterizarea moleculară a regiunii cerebrale implicate în escaladarea fricii poate fi de folos la dezvoltarea de terapii pentru tratarea tulburărilor mentale. Urmează analiza fiziologică a regiunii dorsale pedunculare a cortexului prefrontal, pentru a putea caracteriza mai bine populația sa neuronală și funcțiile sale.
Detalii suplimentare aveți la acest link:
https://www.nature.com/articles/s41586-023-06912-w
Pornind de la subiectul fricii, care ajunge să ne domine, ajungem și la justificarea comportamentelor noastre - pe care, de multe ori, le considerăm manifestări ale unor judecăți infailibile, sau “sistem de valori”. Inextricabil și inexpugnabil… De exemplu - ca unele cazuri de pe la noi:
“Am încercat să-mi las pe copii să decidă la ce oră se duc la culcare, dar ei nu s-au culcat când trebuia. Am vrut să le respect alegerile alimentare, dar ceea ce au ales nu mi-a convenit. Am vrut să-i las să învețe cum vor ei, dar ceea ce învățau nu era important. Am vrut să-i las să-și aleagă singuri îmbrăcămintea, dar nu mi-a plăcut ce-și alegeau. Am vrut să le ofer libertate dar… nu a mers” - vă sună cunoscut? Vă recunoașteți în aceste gânduri? Când le examinați din afară nu vi se par absurde?
https://happinessishereblog.com/tried-freedom-didnt-work/?fbclid=IwAR1PyNgVARriSk5yeRWtLGJvF0P-MpJKLGhZ5J9se39Mp2DelUBDzEvD0I0
Și nu, nu discutăm aici de libertatea “absolută” a copilului (un concept cu nenumărate interpretări), ci de judecăți și comportamente fixiste, rigide, care își doresc să impună acele limite despre care toți spunem că “sunt necesare”. Evident că limitele sunt necesare, dar ele se negociază, nu se trasează cu barda. Este vorba de o succesiune de încercări-erori, dinspre noi spre copil și invers, o mediere / modulare care duce la înțelegere, respect și negociere în cunoștință de cauză. La ce-ți folosește să impui - să zicem - un program fix de culcare, dacă acela nu se potrivește cu ritmul interior al fiecăruia? Cum te-ai simți, ca adult, ca cineva să-ți impună să te culci la 21:00, de exemplu, și să stai cu ochii în tavan, fără somn, doar pentru că “așa e bine”? Apoi, la sculare, să fii incapabil să deschizi ochii… Firește că ziua decurge în niște etape, dar acestea se negociază, se modifică, se adaptează până când ființa umană - copil, părinte sau bunic - ajunge la o înțelegere cu ea însăși, după ce a probat, poate, și extremele.
De ce suntem convinși de ceea ce credem, cu detalii:
https://bigthink.com/the-present/why-do-you-believe-what-you-do/#Echobox=1710167463
Și de ce suntem fascinați de conspirații - scenarii care “convin” schemelor noastre mentale:
Aveți mai jos un link către prelegeri despre creier - la copil, adolescent și adult. Poate folosește cuiva și poate le urmăriți cu familia - din păcate, la noi ajung doar idei trunchiate sau răstălmăcite și chiar e necesară o selecție (garantată, în primul rând, de Dana Foundation, organizatoarea Brain Awareness Week):
…și niște strategii de învățare eficientă:
Odată ce ne învingem fricile, ajungem să-i înțelegem și pe ceilalți. Astfel, apare empatia. Care se învață, nu ne naștem neapărat cu ea. Există studii care demonstrează mecanismul computațional și neuronal al transmiterii sociale a empatiei, explicând schimbările care se produc atât în medii sociale empatice cât si non-empatice. “Empatia unui individ crește sau descrește în funcție de reacțiile empatice observate la alții. Până și răspunsul la nivel neuronal se schimbă. Este, deci, esențial să înțelegem că adulții pot deprinde empatia (sau lipsa ei) într-un context în care interacționează chiar și cu necunoscuți.”
Să nu ne mirăm, deci, de copiii noștri care, ajunși într-un mediu lipsit de empatie - din motive de economie de timp și de alte resurse - devin și ei amorfi în interacțiunea cu noi, familia, și cu ceilalți. Nici excesul de empatie nu e productiv, pentru că depășește limitele naturale ale fiecăruia și duce la epuizare și separare.
Niște sfaturi pentru părinți… fricoși:
Revin și cu povestea despre “Împăratul muștelor”, o carte pe care i-am cadorisit-o fiică-mii, în clasa a 4-a. Reacția ei a fost “de ce mă pui să și citesc despre ororile astea, care mi se întâmplă și la școală? Măcar acasă aveam liniște…”
Despre critical thinking = Gândire critică = discernământ.
Aveți discernământ? Puteți verifica aici:
Un tânăr care merită ascultat - Cătălin Moise:
Mi-ar plăcea să comenteze și “A fi tu”, a lui Anil Seth…
Cum să identifici pseudo-orice - de consultat împreună cu copiii:
și, pentru aprofundare:
https://www.teachthought.com/critical-thinking/resources-teaching-critical/
Revin - iar și iar - cu rugămintea de a vă vizita folderele numite “portofoliu”. Vom avea inspecția din UK la finalul acestui an școlar, avem nevoie de conținut acolo.