De "ziua copilului"
Mă întreabă mulți cum de am ajuns să mă ocup cu “re-design”-ul conceptului de educație. Răspunsul e simplu - am 2 copii (mă rog, nu mai sunt copii, sunt ditamai adulții acum) și am devenit tot mai atentă la ceea ce li se întâmplă în diversele medii în care i-am dus după vârsta de 4-5 ani, căutând o grădiniță / școală, că așa e “de când lumea” (bineînțeles că nu e așa). Dincolo de flash-backs - care mi-au rămas undeva în memoria pe care doar clipele de dinainte de moarte o activează - am retrăit, de multe ori, acea combinație de frică și emoții distructive și fără nume pe care le genera acea frică. Desigur, rațiunea - mintea de adult - a știut să le atenueze (să le ascundă, de fapt) dar surpriza că totul e încă “acolo”, cu același “arome” și senzații, a fost imensă. Dezvoltarea cerebrală la specia umană se traduce și prin acoperirea, cu straturi multe, a unui nucleu - care rămâne, însă, activ și în care absolut totul rămâne depozitat și accesibil, uneori în cele mai nepotrivite momente. Poate că și Terra e tot un fel de creier - cu nucleul ei din metal topit, rotindu-se / mișcându-se pe sub straturile geologice într-un fel pe care nu-l putem decât constata și la cheremul căruia suntem cu toții, oameni-gânduri care apar și dispar preț de o clipă.
Facem copii apoi nu știm ce să facem cu ei… Acea forță enormă a perpetuării ne ia mințile și ne trezim cu niște ființe mici, foarte diferite de ceea ce ne imaginam înainte să le concepem, și pe care le înghesuim apoi în tipare impuse de lumea în care trăim. Nici până la ora actuală nu există răspuns la dilema “cui aparține copilul, familiei sau societății?” M-am întrebat, de multe ori, ce-a fost în mintea mea când am adus pe lumea asta nebună niște copii cărora n-am știut să le explic cum e ea (lumea), de fapt… Copiii mei nu știu să mintă, de exemplu. Și asta pentru că ceea ce am urât dintotdeauna a fost dublul standard, iar unul dintre principiile fundamentale pe care le-am fixat pentru viața noastră împreună este să nu ne mințim - pe noi înșine și unii pe alții. Uneori mă întreb dacă am făcut bine… Eu am fost crescută cu ideea că adulții sunt un fel de zei care le știu pe toate și care nu greșesc niciodată. Mi-au trebuit zeci de ani să înțeleg că majoritatea adulților sunt tot niște copii, dar mai bătrâni și la fel de vulnerabili, dar care și-au dezvoltat tehnici / tactici de camuflaj, cu care nu mai impresionează, de fapt, pe nimeni (poate doar pe ei înșiși). Nici măcar pe copiii lor. Până la urmă, oricât ai vrea să nu minți, tot o faci, măcar pentru a “proteja” - vă recomand filmul “The Invention of Lying”, cu nemaipomenitul Ricky Gervais.
Revenind la copiii noștri… vă transmit câteva concluzii ale echipei profilor de la AlterEdu Cluj, cu care unii dintre copiii voștri se pregătesc pentru examene.
Dragi părinți,
Când ați ales să vă retrageți copiii din sistemul educațional standard, ați făcut, fără îndoială, un pas curajos, motivat de dorința de a le oferi un mediu cât mai potrivit și mai sigur pentru dezvoltare. Este o decizie care implică responsabilitate și grijă autentică pentru viitorul lor.
În același timp însă, această alegere vine la pachet cu asumarea unui rol complex: acela de a fi nu doar părinte, ci și mentor, ghid și organizator al procesului de învățare. A oferi acces la resurse nu este, însă, suficient. Copiii au nevoie de structură, de direcție și de sprijin activ. Lăsați singuri în fața informației, fără orientare clară, ei nu își pot construi eficient competențele de care au nevoie.
Atunci când ați retras copiii din școli standard, ei aveau, poate, 9-10 ani. Acum, ajunși la vârsta testărilor, va trebui să-i sprijinim:
să citească și să înțeleagă o programă de examen;
să lucreze cu un manual, să caute și să organizeze resurse (inclusiv notițe);
să înțeleagă cerințele din testele tip „past paper”;
să se autoevalueze;
să utilizeze instrumente digitale de bază (documente, prezentări etc.);
să-și exprime ideile în contexte formale (prezentări, discuții);
să-și dezvolte cultura generală (istorie, literatură, științe, arte);
să-și identifice propriile nevoi de învățare.
Abilitățile nu apar de la sine. Ele nu „vin odată cu vârsta”. Se formează în timp, cu ghidaj, exercițiu și consecvență. Iar atunci când școala standard nu există, rolul vostru devine esențial — nu doar să oferiți acces la resurse, ci să structurați, să orientați și să susțineți în mod activ procesul de învățare.
Am întâlnit, cu toții, tineri care nu înțeleg lucruri de bază care se întâmplă în jurul lor. Care nu înțeleg de ce ar trebui să îi privească viața politică, sau măsurile economice și nu pot anticipa consecințele acestora. Care nu știu cum să își gestioneze banii. Nu știu cum să ia decizii informate. Nu au instrumentele necesare pentru a naviga lumea reală.
Toate acestea trebuie puse alături de cunoștințele de bază de cultură generală. Pentru că educația nu înseamnă doar competențe practice sau rezultate la examene. Înseamnă să înțelegi lumea: să ai repere istorice, să recunoști idei din literatură, să înțelegi principii științifice, să apreciezi arta și, nu în cele din urmă, să le corelezi. Fără această bază, gândirea rămâne fragmentată, iar capacitatea de a face conexiuni — limitată. Neuroștiințific vorbind, inteligența e de două tipuri: fluidă și cristalizată. Trăim vremuri în care fluiditatea e de preferat.
Pericolul major din zilele noastre nu mai este lipsa accesului, ci iluzia că accesul la informație — internet, clipuri, aplicații — poate înlocui educația reală. Nu o înlocuiește. Aflarea unei informații nu coincide cu înțelegerea ei. Abundența de informație nu duce la stabilirea unei direcții.
De aceea, copiii au nevoie nu doar de resurse, ci de ținte clare și realizabile. Fără ele, riscă să fie copleșiți de cantitatea uriașă de informație pe care nu știu cum să o selecteze, să o înțeleagă sau să o folosească. Fără repere concrete, învățarea devine haotică, iar motivația se pierde rapid.
Iar consecințele nu sunt doar academice. Sunt mult mai profunde.
Un profesor / mentor / facilitator nu este doar o persoană care transmite informații. Un profesor / mentor / facilitator își planifică activitățile, dar își și adaptează constant metodele la nevoile elevului, selectează și organizează resurse relevante, urmărește progresul și oferă feedback. Este conectat la practici educaționale actuale și are, în mod ideal, cunoștințe de psihologie și pedagogie actualizate, care îi permit să înțeleagă cum învață copiii, nu doar ce trebuie să învețe.
„Rolul educatorului este să pregătească mediul și să ghideze, nu să domine” (Maria Montessori). Educația nu înseamnă control, ci construcție atentă și ghidaj conștient. (Citatul este dedicat anumitor tipologii de părinți cu care am colaborat în ultimii ani.)
A fi părinte și a fi profesor sunt roluri care se suprapun, dar nu sunt identice. La modul ideal, părintele vine cu sprijin emoțional, siguranță și valori, iar profesorul vine cu structura, metodele și variantele de progres cognitiv. Atunci când aceste două roluri sunt asumate simultan, este nevoie de conștientizare, efort și învățare continuă.
Întrebarea importantă pe care ar trebui să ne-o punem, și ca părinți și ca traineri, este următoarea: au parte, copiii, de acel cadru coerent și susținut necesar pentru a progresa real?
In perioadele de nesiguranță economică, tentația firească (și foarte umană) este să reducem cheltuielile „invizibile” — iar educația ajunge adesea printre primele sacrificate. Nu e o problemă de guvern sau de sistem, e un reflex comun. Dar tocmai aici apare riscul cel mare.
Investiția constantă în educație și în formarea competențelor de bază face o diferență majoră, nu doar pentru individ, ci pentru întreaga societate. Reducerea acestei investiții, chiar și temporar, lasă urme care se văd pe termen lung.
Ideea nu este să faceți „mai mult” cu orice preț. Ci să faceți lucrurile esențiale, consecvent: structură, claritate, expunere la domenii variate și sprijin real în învățare.
Copiii nu au nevoie doar de protecție.
Au nevoie și de direcție.
În alternativa educațională EOTAS suntem navigatori liberi pe mările cunoașterii. Dar e nevoie să trecem printre stâncile examinării standard - deocamdată. Până la re-design-ul complet al sistemului educațional - care ar trebui, mai întâi de toate, să se descentralizeze și depolitizeze - avem de plătit tributul testelor.
Luați-vă timp și meditați la ce au scris adulții care vă îndrumă copiii. În contextul în care paradigma CEREHARD rămâne cea a școlii din Alexandria antică - un Museion plin de simboluri, frumos mobilat cu cărți și cu oameni deosebiți, în care vii când vrei sau când ai nevoie, să asculți și să discuți și cu oamenii cu care rezonezi, dar și cu cei cu care te afli în contradictoriu - constructiv, însă - un loc unde afli mai mult și mai mult despre ceea ce te interesează, studiind și corelând, tăcând și ascultând, meditând fără a fi întrerupt… explicând, apoi, cu o frumoasă retorică și altora…
Semințele schimbării s-au pus. Efectul se vede din discursul raportorului United Nations, Farida Shaheed - atât la Simpozionul pentru viitorul dreptului la educație de la Paris, din decembrie 2025 (unde am vorbit și eu 2 minute), cât și după colectarea răspunsurilor la întrebarea “cum ar trebui să arate educația”. Reconfigurarea ia, însă, timp - poate copiii copiilor noștri să beneficieze de ea. Urmează reformularea paradigmelor educaționale prin prisma reacțiilor de la întreaga lume, dar și a drepturilor ființei numită “copil” - reformulare la care contribuim și noi, Asociația Re-Design, nu doar prin experiența acumulată de mai bine de 25 de ani, ci și prin cercetarea științifică pe care o desfășurăm în colaborare internațională.